În toate Lojile masonice, pe podeaua sălii unde se desfășoară lucrările se află un Pavaj mozaicat, alcătuit dintr-un ansamblu de pătrate albe și negre, dispuse alternativ.

Acest simbol evocă în mod clar dualitatea, dar și armonia dintre contrariile complementare. Fiecare pătrat de o anumită culoare este înconjurat de pătrate de culoarea opusă. Explicăm unui nou Frate inițiat că Pavajul mozaicat reprezintă succesiunea zilelor și a nopților, a binelui și a răului, a somnului și a stării de veghe, a plăcerii și a durerii, a luminii și a întunericului, a virtuții și a viciului, a succesului și a eșecului etc. Caroiajul face trimitere, de asemenea, la materie și spirit ca părți componente ale ființei umane. Sau, mai simplu, amintește, așa cum ne învață celebra ecuație a lui Einstein, că materia este alcătuită din masă, dar și din energie.

Dualitatea își are originea în cele mai vechi tradiții umane. Civilizația sumeriană își împodobea Templele cu astfel de pavaje, accesibile doar preoților de rang înalt și numai cu ocazia marilor ritualuri. Se spune că și Sfânta Sfintelor din Templului lui Solomon avea un pavaj mozaicat.

Filosofia pitagoreică susținea că Unul se transformă în Doi prin reflectare și separare – originalul și reflexia sa -, Unul reprezentând Principiul creator static, iar Doi întruchipând dinamica Creației. Din interacțiunea dintre Unu și Doi s-a născut Trei, simbolul Creației. Astfel, Creația rezultă din interacțiunea dintre static și dinamic. Rezultă că dualitatea este roditoare și prezența ei este necesară oricărei creații. Dar mai este nevoie de ceva: simpla existență a dualității nu este suficientă – trebuie o interacțiune între opuși pentru ca procesul de creație să se poată desfășura. Două contrarii statice nu produc nimic… trebuie să fie dinamice și să interacționeze. Așadar, dualitatea singură nu este suficientă, polaritatea este cu adevărat creatoare!

Pavajul mozaicat ne amintește că viața este alcătuită din contraste, din forțe opuse care se influențează reciproc și că tocmai prin această influență apare schimbarea, evoluția, progresul. Este vechea idee conform căreia orice evoluție se naște din confruntarea dintre teză și antiteză, generând o sinteză. Aceasta devine la rândul ei o nouă teză, confruntată cu o altă antiteză, producând o nouă sinteză, într-un ciclu perpetuu al evoluției.

Astfel, ceea ce considerăm rău, ceea ce respingem sau încercăm să evităm, rămâne totuși necesar – din conflictul dintre acest rău și bine, dintre ceea ce refuzăm și ceea ce vrem să păstrăm, dintre disconfort și confort, se naște progresul. Cel puțin potențial, căci nimic nu este garantat: uneori schimbarea înseamnă chiar regres…

Din această perspectivă, binele, singur, este static și steril. Binele evoluează doar confruntându-se cu răul. Din acest conflict fecund apare înnoirea.

De fapt, nici nu putem defini binele decât prin opoziție cu răul, la fel cum avem nevoie de umbră pentru a percepe lumina… Dacă Adam ar fi rămas în Paradis, ar fi fost și astăzi doar Adam, nimic mai mult: fericit în nuditatea sa, dar disperat de ignorant. Izgonirea din Paradis, un rău necesar, l-a obligat să înceteze a mai fi simplă creatură și să devină om.

Umanitatea a progresat doar pentru că a trebuit mereu să înfrunte pericolul, nevoia – pe scurt, răul – și pentru că a știut să depășească obstacolele, atingând noi niveluri de bunăstare, înfruntând mereu noi provocări și depășindu-le din nou. Omul se depășește pe sine, depășindu-și obstacolele succesive.

Pavajul mozaicat nu este un spațiu static. Este un drum, presărat cu lumini și umbre, cu siguranțe și pericole. A rămâne strict doar pe un pătrat alb, fără a pleca vreodată de acolo, nu duce nicăieri…

Trebuie să înfruntăm dualitatea cu care ne confruntăm, să acceptăm polaritatea inerentă a tot ceea ce ne înconjoară – și care se află și în noi înșine – ca să trăim pe deplin! Dacă vom face mai multe alegeri bune decât rele, vom crea mai multe sinteze albe decât negre și vom avea o evoluție.

Soluția nu este să rămânem blocați în greșeală, de teamaunui nou eșec. Trebuie să continuăm, să creăm o nouă sinteză, să facem o nouă alegere – sperăm, mai fericită -pentru a merita un destin mai bun.

Astfel, într-o mișcare perpetuă, într-o progresie continuă făcută din sinteze infinite, omul înaintează de la prima sa teză spre ultima sa sinteză… pe care o va descoperi, dincolo de văl, că nu este un sfârșit, ci un nou început, o nouă teză într-un alt plan, unde se va confrunta cu o nouă și rodnică antiteză…

Pavajul mozaicat poate fi punctul de pornire al unei profunde reflecții. Este suficient să îi acordăm atenție, să medităm, să studiem, să lucrăm asupra noastră, îmbinând intuiția cu rațiunea… iată încă o polaritate, bogată în potențial.

Caroiajul, dacă îi înțelegem dimensiunea dinamică, amintește constant masonului că esențialul muncii sale nu se desfășoară în Lojă, în executarea ritualului, în exercitarea unei funcții sau în dezbateri. Contrar aparențelor, miezullucrării se află în confruntarea cu sine însuși, în folosirea echilibrată și frecventă a celor două “unelte” invizibile de care dispune pentru a-și construi Templul interior. Este vorba despre Rațiune și Intuiție, prin care își poate trasa singur propria cale… și prin care poate descoperi alți companioni de drum la răscruci.

De aceea, masonul trebuie să rezerve zilnic un moment celei mai roditoare activități: a gândi, a medita, a analiza, a valorifica. Are uneltele necesare. Nu trebuie decât să le folosească. Zi după zi.

Și cu cât le folosește mai mult, cu atât devine mai ușor, iar munca lui mai împlinitoare. Căci în fiecare dintre noi există un “Pavaj mozaicat” interior, gata să fie parcurs, până acolo unde fiecare vrea și poate să ajungă…

Am zis!

Marius-Cristian PUIU

Mare Maestru din Trecutul imediat