Dragii mei,

Poate cel mai bun mod în care aș putea să vă mulțumesc pentru răbdarea și încrederea voastră ar fi să nu vă prezint nicio planșă astăzi. Însă momentul ne cere să privim, împreună, spre viitor. ÎGMAAU și prin voința voastră liber exprimată, mă aflu astăzi la începutul celui de-al doilea și ultimul meu mandat de Mare Maestru al MLNaR. Primesc această demnitate nu ca pe un privilegiu, ci ca pe o datorie pe care o accept cu aceeași umilință ca prima dată.

Ar fi bine să știe și succesorul meu – care poate se află aici, printre noi – că, de fapt, nu devii Mare Maestru. Mai degrabă, ți se încredințează custodia temporară a unei vechi Instituții cu rădăcini cavalerești. Această Mare Măiestrie nu aparține unui om, ci tuturor membrilor Ordinului nostru. Suntem niște depozitari pasageri ai Luminii Eterne… niște bieți lampagii chemați să alunge întunericul. Datoria noastră nu este să inventăm Lumina, ci să avem grijă de felinarele care ne-au fost lăsate.

Avem în jur destui care se pierd în impresii și strategii inutile. Lustruiesc aparențele și le ambalează cu zâmbete care nu spun nimic. Am început, încet-încet, să confundăm Măiestria cu manipularea. Este un derapaj pe care îl privesc cu îngrijorare și cred că, pe viitor, ar fi oportun să taxăm aceste aspecte cu o mai mare fermitate. 

Sunt puțin obosit? Da. Dar sunt entuziasmat de ceea ce descopăr zi de zi. Întâlnesc peste tot Frați care găsesc o bucurie reală în practica masonică, iar energia lor reprezintă motorul meu. „Intensitate” este termenul care descrie cel mai bine perioada actuală. Unii spun că este o pălărie prea mare, alții o numesc povară. Eu NU o percep ca pe o greutate, ci ca pe dorința de a mă pune în slujba voastră. Asta înseamnă să dai viață participării, să-i delegi cu încredere pe Frații competenți și să crezi în conștiința colectivă a MLNaR.

Am început acum doi ani o reformă necesară. Mai avem nevoie de ajustări, de validări și mai ales de sprijin în această perioadă de tranziție. Orice schimbare generează rezistență și critici – am simțit asta din plin. Cred, cu toată modestia, că soluția este una singură: să comunicăm și să ascultăm criticile fără să ne descurajăm. Este mult mai ușor de spus decât de făcut, dar vă promit că voi avea răbdarea și perseverența de a merge până la capăt. Vă invit pe fiecare să puneți umărul la această construcție.                       Să lăsăm în urmă orice diferență de opinie și să ne amintim mereu că ceea ce ne unește este infinit mai puternic decât ceea ce ne-ar putea diviza.

Avem frați care utilizează instrumentele democrației pentru a genera dialog, însă procesul rămâne unul steril: își păstrează intacte prejudecățile, mimând o căutare a Adevărului care servește doar la confirmarea propriului orgoliu. Remarc graba nefirească a unora de a oferi „puncte de vedere” care n-au fost solicitate de nimeni. A inunda Obediența cu opinii toxice nu este o dovadă de implicare, ci o formă de zgomot care vrea să acopere munca celor ce construiesc. Să vorbești despre democrație fără a-i cunoaște principiile este ca și cum ai încerca să descrii mecanismul unui ceas uitându-te doar la limbile care se mișcă. Știi că „merge”, simți când „stă”, dar nu înțelegi rotițele din spate. Atunci când nu-i cunoaștem esența, democrația încetează să mai fie un set de reguli și devine un sentiment… O confundăm adesea cu libertatea de a spune orice, oricum, oriunde. O percepem ca pe un drept de proprietate asupra propriei opinii, uitând că democrația este un contract social complex. Proprietatea este rigidă, iar într-o democrație sănătoasă, opiniile ar trebui să fie mai degrabă „ipoteze de lucru” care se pot schimba în contact cu argumentele celorlalți. Deși avem libertatea de a gândi, supraviețuirea democrației depinde de capacitatea noastră de a ieși din curtea propriei minți pentru a onora regulile și responsabilitățile pe care le avem față de restul „contractanților”. Fără fundamente, avem tendința să alegem doar ce ne convine: vrem drepturi, dar privim obligațiile ca pe o intruziune, vrem transparență de la alții, dar ne păstrăm propriile prejudecăți în întuneric. A vorbi despre democrație „după ureche” este o mare vulnerabilitate. În absența principiilor, „democrația” devine o plastilină pe care oricine o poate modela după propriul interes, transformând-o dintr-o arhitectură a libertăților într-un slogan electoral. Da, este incredibil, dar se pare că și în Masonerie există „suveraniști” pentru care democrația e valabilă doar când sunt ei la butoane. 

Relația cu Frații mi-aș dori să fie cât mai sinceră și mai firească, chiar dacă sunt conștient de rolul și imaginea pe care trebuie să le mențin. Sunt președintele Marelui Consiliu, Marele Maestru al acestui Ordin inițiatic, iar prezența mea alături de Frați este, pentru mulți, o onoare. Îmi doresc să fiu demn de această onoare și să-mi asum pe deplin responsabilitatea.

Privesc viitorul cu optimism, deși contextul actual este marcat de multiple crize. Ce-ar fi să ne inspirăm din scrierea chineză, unde cuvântul criză este format din ideogramele pentru pericol („Wei”) și oportunitate („Ji”). Fac apel la conștiința voastră pentru a transforma dificultățile în șanse de evoluție. Mă întreba cineva ce-mi doresc… Îmi doresc să nu-mi trădez valorile. Prioritatea mea este restabilirea unui climat armonios și dezvoltarea mândriei de a aparține Ordinului scoțian.

Francmasoneria se deschide astăzi către un public tot mai divers. Apar noi provocări: rolul inteligenței artificiale, locul democrației în fața populismului, tulburările internaționale sau violența exacerbată. Cred că Francmasoneria va fi chemată să apere valorile umaniste și universaliste, iar pentru asta unitatea este vitală. Profit de ocazie pentru a aminti tuturor că ceea ce ne animă este căutarea spirituală. Spațiul sacru al Templelor și timpul suspendat al Lucrărilor noastre fac posibil demersul de autocunoaștere, pentru ca apoi, ca cetățeni, să ducem în lume roadele acestei munci. Este important să ne păstrăm o atitudine constructivă, rămânând fideli principiilor noastre universale în această întunecime tot mai mare. Să NU ne fie teamă să mergem în întâmpinarea profanilor aflați în căutare… ei pot beneficia de metoda noastră tradițională. Într-o lume a furtunilor, ne revine menirea de a fi un far pentru cei ce caută un liman al păcii.

Aseară le-am spus Fraților din Marea Lojă Națională din România ceea ce vă spun și vouă: dincolo de diferențe, ar fi bine să manifestăm unitate în slujba Idealului masonic. Se vorbește mult despre MLNaR, suntem analizați, criticați, apreciați, copiați… Unii ne văd spirituali, alții filosofici sau umaniști. Francmasoneria pare să aibă o mie de chipuri, însă dincolo de Rituri sau doctrine, Francmasoneria este, înainte de toate, o stare de spirit, o manieră de a fi. Nu este numai Instituție administrativă, ci o școală a transformării personale. Istoria modernă a Ordinului a cunoscut mereu divergențe de interpretare care, uneori, au eclipsat esențialul. Consider că există două realități distincte: Francmasoneria – un Ideal și o aspirație morală, pe de o parte și Ordinul masonic, care este factorul uman însărcinat să-i dea viață. Problema apare atunci când structura ajunge să domine spiritul. Atunci când titlurile devin mai importante decât munca interioară, iar apartenența la Obediența X devine o identitate socială, în loc de angajament moral.

Am condus și voi conduce această Obediență din convingere, îmbinând tradiția cu adaptarea la lumea contemporană. Responsabilitatea este uriașă… să porți istoria și viitorul a aproape o mie de Frați, să evoluezi fără a încălca fundamentele. Un Mare Maestru nu vorbește despre putere, ci despre datoria de a avea grijă de familia Marii noastre Loji.

Ceea ce numim putere este mult prea fragil și efemer. Funcția și autoritatea sunt împrumutate, nu ne aparțin cu adevărat. Puterea este „mică” pentru că este temporară. În schimb, datoria este imensă deoarece ține de conștiință. Presupune să fii drept când nu e comod și să protejezi armonia grupului. Datoria continuă și după aceste mandate, ca și în cazul PRF Cristi PUIU, de exemplu. Adevărata povară nu este dreptul de a comanda, ci obligația de a da socoteală. Puterea îți dă posibilitatea de a acționa, dar datoria te îndeamnă să o faci bine. La MLNaR, autoritatea este un angajament, nu o recompensă. Cu cât ai mai multă putere, cu atât ai mai puțin dreptul la capriciu sau la orgoliu.

Francmasoneria învață desprinderea de Sine… Totuși, vedem cum funcția se rigidizează uneori, iar însărcinarea devine posesie. Întrebarea este: oare cum să slujești fără să te servești, cum să conduci fără să domini?! Masoneria nu este o democrație profană, ci un laborator al discernământului. Ciocanul nu este sceptru, este unealtă. Șorțul nu este însemn al superiorității, ci amintirea prafului înghițit. Când funcția devine tron, ceva se fisurează structural.

A servi înseamnă, înainte de toate, a refuza ca funcția să devină o rentă simbolică prin  confortul de a trăi din prestigiul acumulat, fără a mai depune vreun efort în prezent. Înseamnă a refuza ca funcția să devină o carieră internă, tratând MLNaR ca pe o multinațională unde miza este ascensiunea ierarhică, nu șlefuirea pietrei. Înseamnă a ne aminti că nimeni nu deține Lumina, că suntem doar depozitarii ei provizorii. Problema apare atunci când temporalitatea inițiatică a alternanței este înlocuită de o temporalitate politică a reconfirmării și a blocării statutare. Critica internă, atunci când este justă, reprezintă un act de curaj tăcut: a prefera Ordinul celor care pretind că-l întruchipează. Nimeni nu este indispensabil!

Ar trebui să mă întreb dacă, dincolo de fraternitate, unii dintre voi au ales mereu rolul de judecători… De doi ani, acest colan nu mi-a fost podoabă, ci responsabilitate. L-am purtat cu spatele drept, nu din mândrie, ci pentru că un Mare Maestru n-are dreptul să se aplece sub greutatea deciziilor. Totuși, simt uneori o umbră de îndoială care vine dinspre câțiva dintre voi. Așa că vreau să lăsăm protocolul deoparte, să dăm jos măștile și să ne privim în ochi. Vă întreb cu toată onestitatea: Ce rău am făcut eu în acești doi ani?! Orice construcție cere un sacrificiu. Spuneți-mi, n-am muncit eu? Priviți zidurile acestui Edificiu moral pe care l-am ridicat împreună. N-am sacrificat din timpul meu?! Am acceptat de bunăvoie ca liniștea familiei, somnul și proiectele mele personale să devină secundare. Am pus întotdeauna Binele comun deasupra interesului, iar dacă aceasta este o greșeală în ochii unora, atunci mi-o asum cu seninătate. Am ales unitatea, chiar și atunci când era mai simplu să cedez în fața dezbinării. 

Francmasoneria oferă ceva mult mai bun decât revoluțiile profane… oferă revoluția interioară. Aceasta începe prin renunțarea la sine și prin capacitatea de a preda mai departe ștafeta. E de dorit ca un Mare Maestru să aspire să transmită, apoi să se retragă cu demnitate, lăsând în urmă Frați mai liberi din punct de vedere spiritual. Consider că erodarea standardelor ar putea fi oprită prin disciplină și educație, astfel încât titlurile să reflecte obligația, nu statutul. A servi, a nu te servi, a nu aservi – nu este un ideal abstract, ci o exigență cotidiană.

A sosit timpul să-l înfruntăm pe Janus, zeul cu două fețe. Înțelepciunea nu stă doar în păstrarea trecutului, ci în privirea viitorului fără teamă. Festina lente – să ne grăbim încet, mai ales că echilibrul între fundamente și inovație este cheia durabilității. Francmasoneria nu poate rămâne închisă în repetarea mecanică a ritualurilor, ar fi bine să fie o punte către societatea civilă. O Masonerie închisă se expune declinului, în timp ce una deschisă redevine o forță morală. Să umanizăm Ordinul, să-l facem accesibil fără a-i slăbi dimensiunea sacră.

Am asistat la câteva spectacole triste… prea multe patimi umblă libere prin Templele noastre, deși ne-am angajat solemn să le închidem în temnițe. Este o formă de impostură spirituală să te declari francmason, dar să rămâi sclavul acelorași vicii… ori facem eforturi să ne eliberam de sub tirania Eu-lui, ori suntem doar niște actori într-un veac care nu ne mai aparține. Francmasonul secolului XXI nu se mai poate refugia în nostalgia veacurilor glorioase, ci este chemat să îmbrățișeze schimbarea cu discernământ. În această nouă paradigmă, secretul încetează să mai fie un zid, devenind un far călăuzitor spre o societate mai fraternă. Astfel, utopia, abordată cu maturitate, se transformă dintr-un vis într-un proiect exigent, demonstrând că tradiția este o rădăcina vie din care cresc lăstari noi. Până la urmă, viața înseamnă mișcare, iar înțelepciunea autentică nu poate fi niciodată statică.

Astăzi, fiecare Frate este chemat să devină un constructor de punți, înțelegând că fidelitatea față de Ordin nu înseamnă rezistență la schimbare, ci capacitatea de a-i conferi un sens. Nu devii Mare Maestru doar pentru că ești acolo de mult timp, ci pentru că ești capabil. Confuzia între vechime și competență produce doar oboseală și planșete goale. A forma un succesor înseamnă a-l pune la lucru, a-i oferi realitatea, nu teoria. Rolul celor vechi este de a fi repere, nu de a controla din umbră.

Am remarcat tendința spre un elitism forțat care diminuează valoarea umană. Cea mai autentică formă a noastră este cea imperfectă, în care ne recunoaștem defectele și învățăm unii de la alții. Caracterul se construiește din capacitatea fiecăruia de a lucra la propria îmbunătățire, fără a considera acest lucru un sacrificiu. Purtarea șorțului nu transformă un om prin magie într-un model de moralitate. Inițierea deschide o cale, dar nu garantează succesul… Munca asupra Pietrei Brute rămâne o responsabilitate zilnică, pe care nicio demnitate n-o poate înlocui.

Să păstrăm, așadar, entuziasmul Ucenicului, chiar și atunci când purtăm însemnele Măiestriei. Să facem din MLNaR nu doar o Instituție respectată, ci un spațiu viu, unde fraternitatea se trăiește fără rezerve. Viitorul nu ni se cuvine, viitorul trebuie meritat.

Acest al doilea mandat nu este pentru mine un timp al conservării Ciocanului, ci unul al concluziilor. Conștientizarea fără acțiune este inutilă, dragii mei… Ciocanul trebuie să lovească pentru a produce schimbare! Îmi doresc să las în urmă un zid drept, pe care succesorul meu să poată ridica imediat următorul rând de pietre. Cel care va veni după mine va găsi toate uneltele pregătite, așa cum le-am gasit și eu de la PRF Cristi PUIU. Chiar dacă mandatele se termină, șantierul rămâne deschis, iar Lumina pe care o păstrăm astăzi va lumina calea celor care vor veni după noi, mult timp după ce numele noastre vor fi fost uitate. Indiferent de opțiunea de vot de astăzi, de mâine nu mai există echipe diferite. Vom construi împreună pe temelia lăsată de predecesorii noștri.

Nu pot încheia fără a adresa un gând și celor care, în loc să pună umărul la construcție, au ales doar să pună la încercare rezistența pietrei mele. Șantierul este suficient de mare pentru toți, dar timpul este prea scurt pentru a-l irosi în conflicte sau lupte fratricide, care nu lasă nimic în urmă decât praf și pulbere. Singura victorie care contează este cea asupra propriilor noastre slăbiciuni. 

Pentru cei care simt că s-au pierdut în labirintul ierarhiilor, mesajul este simplu: există viață și dincolo de Marele Consiliu. Împlinirea unui Zidar liber nu stă într-o demnitate temporară, ci în bucuria de a ciopli din nou piatra, alături de Frații săi.

Vă mulțumesc și vă chem pe toți la lucru ca să ne continuăm munca cu devotament. 

Am zis!

Florian NICULAAE

Mare Maestru reales