Dragii mei,
Există o categorie de Frați printre noi care au transformat schimbarea într-un simplu concept estetic… exterior. Îl laudă, îlrecită, îl pun pe frontispiciul Templelor, dar în momentul în care Dalta atinge propria lor Piatră, mâna le tremură și vocea le devine autoritară, emanând diverse puncte de vedere. Vor o Masonerie care să „evolueze”, dar fără ca ei personal să fie nevoiți să o facă.
Dacă privești dincolo de cuvinte, observi că dorința lor de schimbare vizează întotdeauna pe altcineva. Mă gândesc la personajele lui Caragiale, care știau că orice schimbare reală însemna o nouă împărțire de interese. Cei care laudă schimbarea, dar nu o vor, se tem de fapt de pierderea privilegiilor. Dacă s-ar schimba ceva, „în punctele esențiale”, atunci meritocrația ar înlocui inerția vechiului, iar munca ar înlocui titlurile. Or, pentru unii acest lucru ar fi catastrofal. Ei preferă un Templu încremenit pe planșetă, decât un șantier viu unde ar trebui să redevină Ucenici.
Pentru aceștia, Tradiția inițiatică nu este un motor, ci o frână de mână. Ei folosesc invocarea regulamentelor ca pe un scut împotriva oricărei idei proaspete. Se comportă ca și cum Lumina ar fi un obiect de inventar pe care l-au primit la instalare și pe care trebuie să-l țina sub cheie, uitând că lumina care nu se propagă și nu transformă mediul este, de fapt, întuneric.
Este fascinant să-i asculți vorbind de la Orient despre „șlefuirea Pietrei brute”. Piatra lor este deja un diamant perfect, în timp ce restul, un morman de bolovani. Refuzul schimbării vine din această aroganță supremă: convingerea că ai ajuns deja la capătul drumului. Cred că un mason care nu mai are nimic de schimbat la sine este un mason care a murit spiritual.
Această atitudine creează o Masonerie de „moftangii”, unde seriozitatea este mimată și unde singura construcție reală este edificarea propriului soclu. A vorbi despre Lumină în timp ce tragi obloanele este definiția ridicolului caragialesc. Adevărata schimbare este dureroasă, e inconfortabilă și cere sacrificiul „eu-ului” actual. Cine nu este gata să-și vadă propriile certitudini dărâmate pentru a fi reconstruite drept, acela nu vrea schimbare, ci doar un spectacol de improvizație. În final, acești oameni rămân captivi în propria lor piesă de teatru: vorbesc despre catedrale gotice, dar trăiesc în „O scrisoare pierdută”, așteptând ca cineva să le aducă viitorul pe tavă, cu condiția ca acesta să arate exact ca trecutul lor glorios.
Dictatura nonvalorilor, Fraților, nu este un sistem politic, ci o patologie a spiritului colectiv. Apare atunci când „Piatra brută” refuză Dalta, dar revendică locul Pietrei unghiulare în vârful Edificiului nostru spiritual. Este stadiul în care ambalajul a devorat conținutul, iar impostura a devenit o strategie de supraviețuire. Prin definiție, nonvaloarea este expansionistă și zgomotoasă, niciodată pasivă. Deoarece îi lipsește autoritatea firească, dată de competență sau de virtute, nonvaloarea trebuie să recurgă cumva la autoritatea formală, adică la titluri, la funcții.
Nonvalorile se recunosc instinctiv între ele și se susțin reciproc. Vor vota întotdeauna împotriva unui om de valoare, nu pentru că nu-i recunosc meritele, ci tocmai pentru că i le recunosc, ceea ce este extrem de umilitor pentru ei. În Masonerie, dictatura nonvalorilor se manifestă prin accentul obsesiv pe virgulă sau pe strălucirea șorțului, dar ignoră complet transformarea ontologică a omului. În loc să fie o fereastră spre transcendent, simbolul este folosit ca o barieră. Dacă nu înțelegi esența, atunci te agăți de procedură, gen… Procedura devine Legea supremă pentru că este singura pe care mediocritatea o poate stăpâni.
Oamenii cu adevărat valoroși – cei care caută profunzimea -ajung să aleagă exilul interior la un momnet dat… Dictatura nonvalorilor transformă un șantier viu într-un cimitir de idei, unde cei rămași păzesc cu strășnicie mormintele unor principii pe care nu le mai pricep. Singura salvare este revolta calității: refuzul de a coborî ștacheta, tăcerea demnă în fața zgomotului și munca solitară la propria Piatră, cu speranța că, într-o zi, sunetul Dălții va trezi și pe alții.
Dacă nonvalorile ar confisca succesiunea Marilor Maeștri, continuitatea n-ar mai fi un flux al Înțelepciunii, ci o simplă complicitate la menținerea puterii, unde titlul supraviețuiește doar pentru a camufla absența zidirii interioare.
Continuitatea în Francmasonerie nu este doar o succesiune administrativă. Fără continuitate, Templul nu este un Edificiu, ci o grămadă de pietre uitate în ploaie. Între Coloane, nimic nu începe cu noi și nimic nu se termină cu noi… suntem doar verigi într-un Lanț de Unire care vine din negura timpului și tinde spre eternitate.
Orice arhitect știe că o clădire nu se ridică dintr-o dată. Construcția are nevoie de un fundament care să suporte greutatea etajelor ce vor veni, chiar și atunci când cel care a turnat temelia nu va mai fi acolo să vadă acoperișul. În Francmasonerie, continuitatea este datoria față de cei care au fost și promisiunea față de cei care vor veni.
Continuitatea masonică se bazează pe conceptul de Tradiție, dar nu este vorba despre conservarea cenușii, ci despre păstrarea focului aprins. Dacă un singur mason refuză să transmită ceea ce a primit, Lanțul se rupe, iar Lucrarea se prăbușește în uitare. Construcția cere ca fiecare generație să adauge propriul rând de pietre peste cele lăsate de predecesori, cu aceeași rigoare și respect față de Planul inițial.
Nu poți construi pe un teren minat de amnezie. Continuitatea înseamnă respectul pentru reperele imuabile, adevărate. Într-o lume a efemerului, unde totul se schimbă de la o zi la alta, Masoneria oferă stabilitatea unui ritm care a supraviețuit secolelor. Fără continuitate, fiecare generație ar trebui să înceapă de la zero, iar Templul nu s-ar înălța niciodată mai sus de genunchi.
Dictatura nonvalorilor, despre care vorbeam mai sus, adoră „imediatul”. Însă construcția masonică este așezată în eternitate. Continuitatea ne învață umilința de a accepta că suntem doar niște zilieri pe un șantier milenar. O perspectivă care ne vindecă de orgoliu: nu „eu” construiesc, ci „noi” construim prin mine. Lucrarea începută astăzi poate fi finisată peste o sută de ani și mai bine. Această ștafetă a Spiritului este forma de nemurire pe care o cunoaște Masoneria.
Continuitatea presupune fidelitatea față de metodă. Putem schimba materialele, putem folosi tehnologii noi de comunicare, etc dar Dalta, Ciocanul și Echerul trebuie să lucreze la fel. Dacă alterăm metoda pentru a o face „mai modernă” sau „mai comodă”, pierdem legătura cu sursa. Iar o construcție fără continuitate metodologică este o baracă șubredă, o improvizație care se va prăbuși la prima criză de conștiință colectivă.
Cea mai mare dramă pe care o poate trăi o Mare Lojă este pierderea firului Ariadnei… Vă aduceți aminte poate de legenda în care fiica regelui cretan Minos i-a oferit războinicului Tezeu un ghem de ață pentru a ieși din labirintul Minotaurului… Atunci când legătura dintre generații se rupe, Marea Lojă devine o ruină. Nu poți fi mason de unul singur și nu poți fi mason doar în prezent. Ești mason pentru că cineva, în urmă cu secole, a crezut în tine fără să te cunoască. Datoria ta este să crezi, la rândul tău, în cel care va păși în Templu peste un secol și să-i lași o construcție solidă pe care să o poată extinde. Construcția este, în esență, un act de fidelitate față de timp!
Titulatura de Mare Maestru se trage din ierarhia Ordinelor cavalerești medievale. Această figură centrală întruchipa unitatea, fiind singurul depozitar al jurămintelor de credință și cel care veghea ca „lucrarea” fiecărui Cavaler să rămână fidelă planului divin și regulilor stricte ale comunității. Marele Maestru avea funcție de comandă cu rolul de a menține disciplina și scopul comun într-o structură internațională, care altfel s-ar fi fragmentat.
Continuitatea între Marii Maeștri ai MLNaR este o ștafetă a responsabilităților nu o succesiune de puteri. Într-o construcție precum Ordinul scoțian, Marele Maestru nu este „proprietarul” Luminii, ci custodele ei temporar. Dacă un Mare Maestru, indiferent cum s-ar numi el, crede că istoria Marii Loji începe cu instalarea sa și se termină cu plecarea sa, el nu construiește un Templu, ci ridică un monument propriului Ego.
Marii Maeștri trec, Marea Măestrie rămâne… aceasta este esența continuității. Fiecare Mare Maestru este chemat să fie o verigă solidă între „ieri” și „mâine”, asigurându-se că planurile trasate pe planșetă de predecesorul său sunt continuate cu aceeași rigoare, chiar dacă semnătura se schimbă. Sunt politician, dar arhitectura masonică nu suportă improvizația politică. Un Mare Maestru autentic înțelege că el nu vine să dărâme ce a făcut cel de dinainte pentru a-și impune propria viziune, ci vine să desăvârșească… Dacă fiecare succesiune ar însemna o schimbare de direcție, Ordinul ar merge poate în cerc. Continuitatea între Marii Maeștri înseamnă fidelitatea față de un proiect care îi depășește, o Operă chiar. Ei sunt ca lucrătorii la o catedrală: unul toarnă fundația, altul ridică zidurile, al treilea pune vitraliile etc. Niciunul nu este mai important decât celălalt, pentru că niciunul nu poate finaliza Lucrarea singur.
Continuitatea presupune o transmitere discretă a Înțelepciunii. Marele Maestru care coboară din Scaun are datoria de a sfătui fără a domina, iar cel care urcă are datoria de a asculta fără a se simți deloc minimizat. Un dialog între experiență și energie, între memoria Marii Loji și viitorul ei.
Ceea ce un Mare Maestru transmite succesorului său nu este un Ciocan, o Spadă sau un Colan… este un Tezaur sacru de Principii universale. Această continuitate este garanția că Inițierea primită de un Ucenic astăzi este aceeași cu cea primită acum trei sute de ani.
Dacă Marii Maeștri n-ar fi păstrat această legătură neîntreruptă, Masoneria s-ar fi diluat demult în curentele trecătoare ale modei sociale. Ei sunt „gardienii Templului”, cei care se asigură că Flacăra nu se stinge în timpul schimbării gărzii.
Cea mai mare amenințare la adresa continuității este tentația „anului zero”… În momentul în care un Mare Maestru rupe legătura de respect și viziune cu predecesorii săi – cu Moroiu, cu Bibescu, cu Arbure, cu Nicu Filip etc, – el izolează Ordinul de rădăcinile sale. Iar o plantă fără rădăcini poate înflori spectaculos pentru o zi, dar se va usca imediat ce soarele devine prea arzător. Continuitatea între Marii Maeștri este proba de foc a maturității inițiatice, care demonstrează că Ordinul este condus de Principii, nu de oameni. Într-o construcție armonioasă ca MLNaR, nu se vede unde se termină munca unuia și unde începe a celuilalt. Se vede doar zidul, care se ridică neclintit spre cer.
Am zis. Marius Cristian PUIU MM din Trecutul apropiat