În Evul Mediu, omenirea a fost capabilă să realizeze unele dintre cele mai mari opere ale istoriei: în mai puțin de trei secole, în întreaga Europă s-au transportat milioane de tone de piatră pentru construcția a aproximativ 130 de clădiri – catedrale și biserici gotice. Aceste lucrări au implicat o cantitate de resurse care eclipsează chiar și piramidele Egiptului antic.

Pentru un asemenea volum de muncă au fost necesari mii de oameni care, lucrând în armonie, au înfăptuit miracolul în numele și întru gloria lui Dumnezeu. Realizarea acestor opere nu a presupus doar resurse uriașe, ci și calități umane rare. Organizarea, comunicarea și competențele necesare au impus un model fără precedent; această nevoie a dus la formarea predecesoarelor Lojilor masonice: practic, pe toate șantierele de anvergură exista o „Lojă” alături de catedrală; muncitorii nu locuiau acolo, ci o foloseau pentru a mânca sau a se odihni în timpul zilei de lucru; în plus, era folosită pentru a păstra în siguranță fondurile de lucru.

De asemenea, exista o ierarhie între muncitori, bazată pe specializarea fiecăruia. De exemplu, în Anglia secolului al XIV-lea, cei care sculptau piatra („hewers”) aveau un salariu mai mare decât cei care o montau („layers”); cu un secol mai devreme (1212), unele documente londoneze menționează categorii precum „cementarii”, „scultores lapidum liberorum” și alți muncitori generici.

Termenul de „freestone-mason” (apoi prescurtat „freemason”) nu apăruse încă, fiind atestat doar începând cu mijlocul secolului al XIV-lea. Meșterii pietrari care lucrau cu „piatra liberă” (mai ușor de sculptat) erau cei care realizau ornamentele, statuile, capitelurile etc., spre deosebire de cei care doar tăiau piatra brută sau o așezau – aceștia din urmă fiind în partea inferioară a ierarhiei.

Printre primele statute ale Lojilor medievale se numără un extras păstrat de istoricul Ph. A. Grandidier. Acesta menționează că în fața Catedralei din Strasbourg exista o clădire adiacentă numită Maurer-Hoff, unde se adunau muncitorii șantierului. Această veche confrerie a „masonilor liberi” își are originea în Germania și era compusă din maeștri, companioni și ucenici.

Treptat, în decurs de două-trei secole, masoneria de tip „operativ” a evoluat într-una „speculativă”, a cărei dată oficială de fondare este 1717, în Anglia, când patru Loji londoneze – The Goose and Gridiron, The Crown, The Apple Tree și The Rummer and Grapes – s-au unit pentru a crea Marea Lojă a Londrei. În 1723, un grup de gânditori și oameni de știință, printre care numeroși membri ai Royal Society, conduși de pastorul anglican Jean-Théophile Désaguliers, au redactat Constituțiile, iar pastorul prezbiterian James Anderson le-a semnat. Astfel, masoneria a devenit un „centru de uniune” între oameni, bazat exclusiv pe calitățile lor morale.

Într-un context istoric marcat de diviziuni religioase, dinastice, politice și sociale, masoneria s-a afirmat ca simbol al unității și fraternității umane, indiferent de religia sau statutul social al membrilor săi. Aceste idei, consfințite în Constituțiile din 1723, au stat la baza răspândirii valorilor de egalitate, libertate și fraternitate, care au inspirat atât Revoluția Franceză, cât și pe cea Americană.

Dar ce este o Lojă masonică?

După cum reiese din documentele istorice, „Loja” în epoca masoneriei operative era locul unde meșterii și muncitorii se adunau. Practic, o clădire din apropierea șantierului care le oferea adăpost, loc de odihnă, spațiu de depozitare și reuniuni.

Lojile masonice moderne, de tip speculativ, nu mai sunt locuri fizice, ci mai degrabă „stări mentale”. Când masonii se adună „în Lojă”, prin ritualuri străvechi și precise, ei se transpun pe un plan spiritual diferit, în care își lasă deoparte poverile vieții cotidiene.

De obicei, masonii se reunesc într-un spațiu special numit „templu”, deși acesta nu este strict necesar pentru deschiderea lucrărilor masonice. Loja nu este, așadar, un loc fizic, ci o entitate spirituală. O Lojă este considerată „respectabilă” atunci când membrii săi reușesc să se înalțe spiritual, lăsând „metalele” (viciile, prejudecățile, poziția socială, ego-ul) la ușa templului.

Această condiție reflectă intenția masoneriei de a elimina diferențele de clasă, politice și religioase, care adesea dezbină omenirea. Cei care lucrează în Lojă trebuie să o facă „liber și onest”, fără prejudecăți, stimulând gândirea și urmându-și intuiția – un element esențial al activității masonice.

Această deschidere este cheia gândirii libere și face din masonerie o cale ideală de integrare între oameni: există Loji în care evrei, musulmani și creștini se numesc – și mai ales se comportă – ca Frați.

Un exemplu este primul dintre „Vechile Îndatoriri” consemnate de Anderson în 1717:  Despre Dumnezeu și religie. Pentru a înțelege semnificația acestui principiu, trebuie să ne amintim contextul istoric al Angliei (și al Europei) de la începutul secolului al XVIII-lea, când conflictele religioase atinseseră cote maxime: anglicani, luterani și catolici erau profund dezbinați, iar conviețuirea devenise dificilă. În acest climat, minți luminate au dorit să schimbe cursul istoriei, înălțându-se deasupra diferențelor și concentrându-se pe valorile comune tuturor oamenilor.

Din această viziune s-a născut celebra frază atribuită lui Voltaire: „Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.”

P∴R∴F∴ Claudiu R∴

Mare Bibliotecar