Aceste texte reprezintă unul dintre fundamentele doctrinare și organizatorice ale Francmasoneriei moderne. Ele au fost redactate de reverendul James Anderson, sub patronajul Ducelui de Montagu, și aprobate de “Grand Lodge of London and Westminster”, fondată în 1717, prima structură masonică de acest fel din epoca modernă. Au fost publicate în 1723, într-o perioadă de mari transformări politice și religioase în Europa. Vizau transformarea Masoneriei dintr-o „asociație de masoni operativi” într-o Fraternitate speculativă și filosofică. Intenția era de a crea practic un cadru comun pentru inițiații de diverse credințe și opinii, pe baza unor Principii morale universale.
Dar primul articol a fost modificat în 1738 și 1813, iar aceste modificări reflectă o tensiune istorică majoră între universalismul masonic inițial și accentul progresiv pe teismul tradițional, îndeosebi în viziunea anglo-saxonă.
Textul din 1723 exprimă o viziune modernă și foarte deschisă pentru acea epocă. Deși un mason nu poate fi „ateu lipsit de minte” sau „libertin fără religie” (formule tipice secolului XVIII pentru a exprima declinul etic), accentul cade pe morala comună și nu pe dogma religioasă. Anderson propune un cadru etic sau o religie minimă, acceptabilă de toți oamenii de bine, bazată pe onoare și probitate, indiferent de confesiune. Francmasoneria devine astfel un „centru de uniune” între oameni care altfel ar rămâne „perpetuu străini” – o misiune ecumenică, interreligioasă și transnațională. Aceasta este ceea ce unii numesc „proiectul andersonian” sau Francmasoneriatoleranței, a libertății de conștiință și a eticii universale. Un model deschis chiar către deism, agnosticism sau spiritualitate fără dogmă.
Revizuirea din 1738 introduce o primă restrângere teologică…Sub influența noii Mari Loji a Angliei, se adaugă elemente teologice și se introduce noahidismul printr-o referință la cele 7 percepte talmudice, considerate universale. Textul sugerează o bază moral-religioasă comună pentru toți și, deși aparent menține libertatea de opinie, încadrează clar în sfera teismului rațional. Masonul este considerat un „adevărat noahit”, ceea ce implică acceptarea unei religii naturale cu referință biblică. Se menționează că masonii nu trebuie să acționeze împotriva propriei conștiințe, ceea ce reafirmă individualismul spiritual. Se păstrează ideea de unitate în diversitate, dar este susținută de o fundamentare teologică mai accentuată, bazată pe o religie comună minimă, definită printr-o adaptare sumară a Poruncilor lui Noe: moralitate, credință într-un Dumnezeu creator și justiție între oameni. Deși textul rămâne în aparență tolerant, începe să restrângă libertatea doctrinară prin introducerea unor criterii de bază inspirate din tradiția iudeo-creștină. Este începutul unei axări pe credința teistă ca cerință esențială.
Textul din 1813, rezultat în urma reconcilierii dintre „Antici” și „Moderni” sub conducerea Prințului Augustus Frederick, Ducele de Sussex, consolidează teismul. Se introduce norma că masonul trebuie să creadă într-un Dumnezeu personal, numit „Arhitectul Glorios al Cerului și al Pământului”. Se accentuează obligația morală, dar strâns legată de credința în Dumnezeu. Se menține toleranța față de forma religioasă, dar nu față de lipsa de credință: ateii sunt excluși prin definiție! Este formulată concepția că „Dumnezeu privește la inima omului și o cercetează”, ceea ce implică un Dumnezeu activ și personal. Aceasta este cristalizarea doctrinei U.G.L.E., care va deveni regula pentru „regularitate” în secolul al XIX-lea și al XX-lea. Accentul se mută pe credința obligatorie într-o Divinitate revelată ca și condiție de apartenență, cu excluderea celor fără credință într-un Creator personal.
Oare ce ar trebuie să primeze? Religiozitatea clasică sau Proiectul andersonian al libertății de conștiință? Fiecare alege dacă Francmasoneria trebuie să fie o Fraternitate a credincioșilor în Dumnezeu sau una a oamenilor morali și onești, indiferent de credință.
Se exemplu, se poate conferi Inițierea masonică unor persoane care se regăsesc în gândirea lui Spinoza sau în cea a lui Confucius? Spinoza a susținut o viziune panteistă, spiritualistă și credea într-o Ordine rațională a Universului care exprimă divinitatea. Religia, pentru Confucius, reprezenta o dimensiune ritualică a vieții morale și sociale, nu o experiență teologică în sine.
Pot fi deci acceptați chiar și aceia care cred în Dumnezeu, dar fără a avea certitudinea că Dumnezeu este unic, personal și supranatural? În cele din urmă, pot fi inițiați agnosticii sau ateii în „misterele și privilegiile Francmasoneriei”? Răspunsurile variază… la fel cum diferă și Obediențele.
„Constituțiile lui Anderson” nu reprezintă un „text sacru”, ci un document de referință istorică, care a fost modificat de mai multe ori de-a lungul timpului și reflectă contextul și mentalitatea epocii în care a fost redactat. Acestea nu sunt uniform acceptate de toate Obediențele masonice din lume. Așa-numitele „vechi îndatoriri – old charges”, în numar de șase, din acest document nu trebuie tratate ca o dogmă, ci ca o sursă de inspirație, interpretabilă în funcție de tradiția și orientarea fiecărei Obediențe.
„Constituțiile lui Anderson” sunt o piatră de temelie simbolică, nu un cod de legi, universal și imuabil. Modul în care sunt înțelese și aplicate diferențiază „marile familii masonice” și reflectă divergențele dintre viziunile conservatoare și abordările spiritualiste sau liberale. Această pluralitate justifică poate existența mai multor Lanțuri masonice internaționale, fiecare cu propriile sale criterii de regularitate.
Am zis !
Florian NICULAE
Mare Maestru